Omul cu Şobolani

Posted: Februarie 20, 2012 in Dau cu bassu'
Etichete:, ,

E trupa în care tocmai am intrat 🙂

Da, am găsit un anunţ cum că ar căuta bassist, am aplicat şi am intrat, asta aşa foarte pe scurt. Îi ascultam aproape de la început, îmi plăceau, aşa că pasul este unul foarte entuziasmant pentru mine.

Vă aştept aşadar pe la concerte, să fie cât mai multe şi cât mai bune! A, şi dacă vreţi să ţinem legătura – iată pagina de Facebook şi iată site-ul 🙂

Anunțuri

Sporturi

Posted: Decembrie 14, 2011 in Dau în sincron
Etichete:, ,

Eu practic un sport extrem.

Se numeşte „făcut faţă femeii Berbec”. E un sport deosebit de dificil. Fie că vorbim de „hai măăăă Raaaaaduuuuu” sau de „de ce nu îmi laşi piciorul să te folosească drept pernă”, fie că vorbim de momentele când mă trimite cu forţa de acasă sau de cele în care se supără că au trecut 4 secunde fără atenţia mea – a face faţă femeii Berbec este o provocare.

Am început să practic acest sport acum un an şi jumătate. Eram tânăr, îmi plăcea viaţa periculoasă şi golăneala, n-aveam idee în ce mă bag. Mi-a fost clar după foarte puţin timp că nu mai aveam scăpare, devenisem dependent de-a binelea. Pentru că „once you’re in it, you never leave it”.

Femeia berbec nu găseşte haine, asta în cele două debarale revărsânde adică. Ba chiar ar trebui să nu mai fii răutăcios, şi să îi mai cedezi o parte din raftul tău. Pantofii sunt suficienţi, dacă discutăm pentru următoarele 4 zile. Totuşi botinele acelea negre de la Stradivarius sunt atât de minunate…

Femeia Berbec este încăpăţânată, dacă 8 jumate, e prea devreme atunci e prea devreme şi basta. Femeia Berbec e în extreme – e mult prea cald sau îngheaţă toată, ne culcăm la 10 sau ne culcăm la 5 şi un sfert, bem ceai sau 6 beri pe cap. Femeia Berbec ştie întotdeauna mai bine, şi când nu ştie de fapt e abordarea ei proprie, care de ce trebuie să fie ca a ta??

Aş mai putea menţiona şi serile în care tot ce ai fi avut de gând se anulează subit, pentru a face faţă nesfârşitelor ore pline de Gheorghe Gheorghiu şi Tatiana Stepa, de Gainsbourgh sau de minunate romanţe italiene. Ore care, evident, sunt SINGURELE în care „ora de linişte” nu se mai aplică.

E o provocare acest sport, după cum spuneam. Dar adevărul e că, la cum simţi că trăieşti cu adevărat atunci când îl practici, merită fiecare secundă.

Challenge accepted!

Challenge accepted!

Vezi ce sporturi practică şi  The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est 🙂

Spaţiu personal

Posted: Decembrie 7, 2011 in Dau în sincron
Etichete:, ,

Am fost un copil oarecum norocos. Am fost fiu unic, aşa că nu a trebuit să împart camera, jucăriile, calculatorul sau patul cu nimeni. Deşi, având nişte complexe de relaţionare-socializare-raportare la alţii, o grămadă de timp cred că mi-am dorit să fiu nevoit să am un coleg de cameră.

În timpul experimentului care s-a numit „Primul aproape-an de facultate” am avut la un moment dat ocazia să experimentez şi faza asta. Am locuit timp de 2 luni cu un tip şi o tipă, ambii din Luduş, într-un bloc de la marginea probabil cea mai îndepărtată a Clujului.

Eu împărţeam camera cu tipul, evident, era sufrageria, care în acelaşi timp era şi cameră de trecere, şi aveam fiecare patul propriu. Oamenii nu erau răi, lucrau la Metro ca nu-mai-ştiu-ce, ea avea un prieten, erau ambii destul de sociabili şi relaxaţi. Între noi fie vorba, duceau o viaţă simplă, fără prea multe suişuri şi coborâşuri.

Mă mir că am rezistat două luni. Nu era nimic concret care să mă scoată din minţi, era doar faptul că orice trăiam eu trăia şi tipul, şi viceversa. Nu vreau să mă gândesc cum era dacă era şi el student şi freca menta pe acasă ca mine toată ziua.

De atunci n-am mai avut colegi de cameră. La un moment dat am trecut la garsonieră închiriată singur. Nu pot să subliniez suficient cât de mult mi-a plăcut această ultimă variantă. Casa mea…vin acasă când vreau şi cum vreau…aranjez după bunul meu plac…gătesc ce vreau eu…ascult ce îmi place şi cât de tare îmi place…uşa deschisă la baie…nişte reale delicii.

Acum nu mi-aş mai pune nici măcar o secundă problema să împart camera. Nici dacă aş ieşi mult mai ieftin, nici dacă ar fi cel mai bun prieten din lume.. nu cred că aş mai fi în stare. De altfel, aş face foamea doar să ştiu că dau cu bassu’ în camera mea proprie.

Îmi place cu spaţiul personal, ce să zic.

Tare îmi mai place.

Prima oră de dimineaţă

Posted: Noiembrie 30, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Dimineţile mele, sunt un adevărat deliciu.

Mă trezesc de fiecare dată nu mai devreme de ora 11. Hamacul de 2 persoane din căbănuţa de pe plaja noastră de la Mediterană se legănă puţin din cauza foielii mele. Mă trezesc fără motiv, deoarece singurele sunete care intră pe fereastra deschisă permanent sunt câteva păsări şi valurile.

Mă îndrept către bucătăria simpluţă şi fresh a bungalow-ului, unde A. unge feliile tocmai scoase din toaster cu unt de arahide sau dulceaţă de nuci. Mă dezmiardă prelung, ca să reintru cât mai lin în starea de veghe, şi mă pofteşte să iau loc la bar, pe unul din scaunele înalte de lemn masiv.

Îmi pune cafeaua în faţă – e luată de la marocani, o minunăţie, şi A. mi-o prepară întotdeauna la îbric, pe jar. Ne punem pe micul dejun, care pe lângă feliile cu delicii mai constă şi în câte o rodie sau un kiwi, şi evident suc din grapefruiturile din curte, tocmai stors. Povestim despre aseară, când ne-am simţit absolut sublim la acel concert, stropit cu vin franţuzesc.

Îi spun că mai vreau să moţăim puţin, aşa că o iau înainte spre plaja din spatele casei, întind o pătură sub soarele care ne dă cele 26 de grade constante, dau „play” mp3 player-ului din care cântă Rice si Nutini, şi o petrec cu privirea în timp ce vine şi ea, în bluziţa transparentă sub care se întrevede doar o piesă din costumul de baie. Se întinde lângă mine, şi o întreb dacă nu îi e cald la soare, poate vrea să se facă mai comodă..

S-a făcut tare cald totuşi, aşa că după ne aprindem o ţigară, cum e bine, normal şi frumos, deschidem câte un Bavaria Malt Apple, şi începem să ne punem la cale restul zilei – o operaţiune absolut minunată atunci când se bazează pe cele 14 mil. euro din cont, câştigate la loto acum câţiva ani.

În cele din urmă ne suim în Mini-ul nostru Convertible, şi ne îndreptăm către metropola lângă care locuim, la 3-4 km, pentru a ne continua ziua minunată la jobul perfect al fiecăruia.

The End. 🙂

Oare cum şi-or fi petrecând prima oră din dimineţile lor  The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ? 🙂

Critica

Posted: Noiembrie 16, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

În ultimele două ore m-am holbat la wordpress gândindu-mă ce aş putea scrie pe tema asta.

Eu am un mod de a scrie, încep prin a-mi căuta abordări posibile la modul general, apoi încep să construiesc în cap postul, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, ca şi cum mi l-aş citi în timp ce îl compun; „auzindu-l” în cap, mi-e mai uşor să îl evaluez din pdv-ul unui oarecare cititor, drept urmare în momentul în care mi se pare plictisitor, aberant sau mai ştiu eu cum, dau un „delete” şi încep pe altă temă.

De data asta am început de vreo 12 ori, şi de fiecare dată m-am oprit cel târziu la fraza 3. Şi de fiecare dată am avut impresia ba că mă lamentez, ba că n-am sens, ba că nu spun nimic.

Şi ducând raţionamentul mai departe, mă gândeam că probabil am o impresie foarte proastă despre ce am de spus în general. Apoi ducând gândul şi mai departe, mi-am dat seama că pun prea multă presiune pe mine în ceea ce priveşte nivelul calitativ a ceea ce spun. Mergând încă mai departe, am realizat că poate dau prea multă însemnătate acestei presiuni, totuşi fiind vorba doar de un blog şi respectiv un blog reading. Şi mergând chiar mai departe, mă gândeam ca poate mă înteresează prea mult şi în mod prea iraţional ceea ce crede lumea despre ceea ce cred.

Şi iată-mă aflându-mă de fapt în una din cele mai dese situaţii de handling-criticism-fail în care ajung, şi anume cea în care încerc să fac faţă tuturor potenţialelor critici, şi să mulţumesc cât mai multă lume posibil, dacă se poate pe toată lumea. Motiv pentru care ajung de foarte multe ori să nu fac nimic, pentru că, nu-i aşa, după cum spunea Aristotel, „critica este ceva ce poate fi evitat uşor – prin a nu spune nimic, a nu face nimic şi a nu fi nimic”.

Jur că nu ştiu ce să scriu pe tema asta.

Poate ştiu The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?

Let go; move on

Posted: Noiembrie 9, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Din când în când se întâlnesc zodii între ele, câte două, cum ar fi de exemplu un berbec şi o balanţă, să zicem. Şi tot cu titlu de exemplu, se mai întâmplă ca berbecul să aibă o toană proastă, cel mai probabil de la vreo forţă nevăzută din casă – ce, nu credeţi în Feng Shui?!

Problema e atunci când balanţa, crezând că e şarmantă, cu îi stă de obicei în fire nu-i aşa, să înceapă curtarea, nu neapărat în sensul acela, ci pur şi simplu, la modul „îţi fac aia”, „îţi aduc aia”, „poate vrei ailaltă”. Ba mai mult, pentru că balanţa e o zodie inimoasă şi binevoitoare, şi pentru că (precum o candidată la miss) are probleme în a înţelege de ce nu există armonie în lume, insistă pe temă în cantităţi deloc neglijabile.

Acum, cine cunoaşte berbecul ştie – şi anume că e o zodie deosebit de independentă, care se descurcă singură cu propriile gânduri, acţiuni şi mai ales stări. Ba mai mult, cum spune eAstrolog, „nativul Berbec îsi urmeaza propriul drum; poate fi chiar îndaratnic”, iar în urma exasperării – absolut de înţeles de altfel – „poate fi (…) furios, certăreţ”.

Urmarea este cel mai probabil un incendiu cu iz de explozie, dintr-o frustrare evidentă a fiecăruia, care, fără de oarecare înţelepciune, se poate transforma uşor într-o calamitate, chiar cu posibile victime.

Soluţia optimă aşadar, într-o astfel de situaţie, este clară de ambele părţi: let go and move on. Cu alte cuvinte, taci, o laşi aşa, schimbi subiectul, eventual ieşi din încăpere, îi dai vreo 5 minute, în caz de nevoie jumătate de oră ca să citească nişte pagini dintr-o carte, şi treaba este aproape rezolvată.

Easy as pie. Cel mai bine însă ar fi probabil să te desprinzi de postul acesta şi să treci mai departe la posturile lui The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est 🙂

 

*** (Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare; orice asemănare cu persoane sau zodii reale este pur întâmplătoare) *** 

Să mă dau mare!

Posted: Noiembrie 9, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Ţin să mă mândresc în seara aceasta superbă, dragi prieteni, alături de voi, cu faptul că am descoperit împreună cu un copil deosebit, o poreclă pentru mine. Drept urmare, începând de azi mă veţi putea chema pe numele Pache.

Motivul mândriei mele vine în urma unor cercetări, ce mi-au revelat faptul că probabil unul dintre cei mai cunoscuţi purtători ai acestui nume, Emilian Pake-Protopopescu, cel care a dat şi numele acelui bulevard pe care se merge până la Blu’zz, a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale Bucureştiului.

Doctor în drept al universităţilor din Paris, Bruxelles şi Geneva, profesor de drept dar şi primar, în timpul conducerii căruia s-au pavat o mulţime de străzi, s-au introdus o grămadă de linii de tramvai şi poate cel mai important – s-a introdus iluminatul electric – toate acestea nu mă fac decât să mă umflu în pene cu ideea de a purta acest „middle-name” (în ciuda reticenţei de până acum).

Mulţumirile se îndreaptă către Mishu, cu asigurarea că raţia de vin nu doar că nu se va scădea, dar va fi suplimentată cu 15 minute suplimentare de somn pe dimineaţă şi un dus gunoiul în plus o dată pe săptămână.

Oare cu ce se dau mari The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?