Posts Tagged ‘leapşa’

Spaţiu personal

Posted: Decembrie 7, 2011 in Dau în sincron
Etichete:, ,

Am fost un copil oarecum norocos. Am fost fiu unic, aşa că nu a trebuit să împart camera, jucăriile, calculatorul sau patul cu nimeni. Deşi, având nişte complexe de relaţionare-socializare-raportare la alţii, o grămadă de timp cred că mi-am dorit să fiu nevoit să am un coleg de cameră.

În timpul experimentului care s-a numit „Primul aproape-an de facultate” am avut la un moment dat ocazia să experimentez şi faza asta. Am locuit timp de 2 luni cu un tip şi o tipă, ambii din Luduş, într-un bloc de la marginea probabil cea mai îndepărtată a Clujului.

Eu împărţeam camera cu tipul, evident, era sufrageria, care în acelaşi timp era şi cameră de trecere, şi aveam fiecare patul propriu. Oamenii nu erau răi, lucrau la Metro ca nu-mai-ştiu-ce, ea avea un prieten, erau ambii destul de sociabili şi relaxaţi. Între noi fie vorba, duceau o viaţă simplă, fără prea multe suişuri şi coborâşuri.

Mă mir că am rezistat două luni. Nu era nimic concret care să mă scoată din minţi, era doar faptul că orice trăiam eu trăia şi tipul, şi viceversa. Nu vreau să mă gândesc cum era dacă era şi el student şi freca menta pe acasă ca mine toată ziua.

De atunci n-am mai avut colegi de cameră. La un moment dat am trecut la garsonieră închiriată singur. Nu pot să subliniez suficient cât de mult mi-a plăcut această ultimă variantă. Casa mea…vin acasă când vreau şi cum vreau…aranjez după bunul meu plac…gătesc ce vreau eu…ascult ce îmi place şi cât de tare îmi place…uşa deschisă la baie…nişte reale delicii.

Acum nu mi-aş mai pune nici măcar o secundă problema să împart camera. Nici dacă aş ieşi mult mai ieftin, nici dacă ar fi cel mai bun prieten din lume.. nu cred că aş mai fi în stare. De altfel, aş face foamea doar să ştiu că dau cu bassu’ în camera mea proprie.

Îmi place cu spaţiul personal, ce să zic.

Tare îmi mai place.

Prima oră de dimineaţă

Posted: Noiembrie 30, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Dimineţile mele, sunt un adevărat deliciu.

Mă trezesc de fiecare dată nu mai devreme de ora 11. Hamacul de 2 persoane din căbănuţa de pe plaja noastră de la Mediterană se legănă puţin din cauza foielii mele. Mă trezesc fără motiv, deoarece singurele sunete care intră pe fereastra deschisă permanent sunt câteva păsări şi valurile.

Mă îndrept către bucătăria simpluţă şi fresh a bungalow-ului, unde A. unge feliile tocmai scoase din toaster cu unt de arahide sau dulceaţă de nuci. Mă dezmiardă prelung, ca să reintru cât mai lin în starea de veghe, şi mă pofteşte să iau loc la bar, pe unul din scaunele înalte de lemn masiv.

Îmi pune cafeaua în faţă – e luată de la marocani, o minunăţie, şi A. mi-o prepară întotdeauna la îbric, pe jar. Ne punem pe micul dejun, care pe lângă feliile cu delicii mai constă şi în câte o rodie sau un kiwi, şi evident suc din grapefruiturile din curte, tocmai stors. Povestim despre aseară, când ne-am simţit absolut sublim la acel concert, stropit cu vin franţuzesc.

Îi spun că mai vreau să moţăim puţin, aşa că o iau înainte spre plaja din spatele casei, întind o pătură sub soarele care ne dă cele 26 de grade constante, dau „play” mp3 player-ului din care cântă Rice si Nutini, şi o petrec cu privirea în timp ce vine şi ea, în bluziţa transparentă sub care se întrevede doar o piesă din costumul de baie. Se întinde lângă mine, şi o întreb dacă nu îi e cald la soare, poate vrea să se facă mai comodă..

S-a făcut tare cald totuşi, aşa că după ne aprindem o ţigară, cum e bine, normal şi frumos, deschidem câte un Bavaria Malt Apple, şi începem să ne punem la cale restul zilei – o operaţiune absolut minunată atunci când se bazează pe cele 14 mil. euro din cont, câştigate la loto acum câţiva ani.

În cele din urmă ne suim în Mini-ul nostru Convertible, şi ne îndreptăm către metropola lângă care locuim, la 3-4 km, pentru a ne continua ziua minunată la jobul perfect al fiecăruia.

The End. 🙂

Oare cum şi-or fi petrecând prima oră din dimineţile lor  The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ? 🙂

Critica

Posted: Noiembrie 16, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

În ultimele două ore m-am holbat la wordpress gândindu-mă ce aş putea scrie pe tema asta.

Eu am un mod de a scrie, încep prin a-mi căuta abordări posibile la modul general, apoi încep să construiesc în cap postul, cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, ca şi cum mi l-aş citi în timp ce îl compun; „auzindu-l” în cap, mi-e mai uşor să îl evaluez din pdv-ul unui oarecare cititor, drept urmare în momentul în care mi se pare plictisitor, aberant sau mai ştiu eu cum, dau un „delete” şi încep pe altă temă.

De data asta am început de vreo 12 ori, şi de fiecare dată m-am oprit cel târziu la fraza 3. Şi de fiecare dată am avut impresia ba că mă lamentez, ba că n-am sens, ba că nu spun nimic.

Şi ducând raţionamentul mai departe, mă gândeam că probabil am o impresie foarte proastă despre ce am de spus în general. Apoi ducând gândul şi mai departe, mi-am dat seama că pun prea multă presiune pe mine în ceea ce priveşte nivelul calitativ a ceea ce spun. Mergând încă mai departe, am realizat că poate dau prea multă însemnătate acestei presiuni, totuşi fiind vorba doar de un blog şi respectiv un blog reading. Şi mergând chiar mai departe, mă gândeam ca poate mă înteresează prea mult şi în mod prea iraţional ceea ce crede lumea despre ceea ce cred.

Şi iată-mă aflându-mă de fapt în una din cele mai dese situaţii de handling-criticism-fail în care ajung, şi anume cea în care încerc să fac faţă tuturor potenţialelor critici, şi să mulţumesc cât mai multă lume posibil, dacă se poate pe toată lumea. Motiv pentru care ajung de foarte multe ori să nu fac nimic, pentru că, nu-i aşa, după cum spunea Aristotel, „critica este ceva ce poate fi evitat uşor – prin a nu spune nimic, a nu face nimic şi a nu fi nimic”.

Jur că nu ştiu ce să scriu pe tema asta.

Poate ştiu The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?

Let go; move on

Posted: Noiembrie 9, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Din când în când se întâlnesc zodii între ele, câte două, cum ar fi de exemplu un berbec şi o balanţă, să zicem. Şi tot cu titlu de exemplu, se mai întâmplă ca berbecul să aibă o toană proastă, cel mai probabil de la vreo forţă nevăzută din casă – ce, nu credeţi în Feng Shui?!

Problema e atunci când balanţa, crezând că e şarmantă, cu îi stă de obicei în fire nu-i aşa, să înceapă curtarea, nu neapărat în sensul acela, ci pur şi simplu, la modul „îţi fac aia”, „îţi aduc aia”, „poate vrei ailaltă”. Ba mai mult, pentru că balanţa e o zodie inimoasă şi binevoitoare, şi pentru că (precum o candidată la miss) are probleme în a înţelege de ce nu există armonie în lume, insistă pe temă în cantităţi deloc neglijabile.

Acum, cine cunoaşte berbecul ştie – şi anume că e o zodie deosebit de independentă, care se descurcă singură cu propriile gânduri, acţiuni şi mai ales stări. Ba mai mult, cum spune eAstrolog, „nativul Berbec îsi urmeaza propriul drum; poate fi chiar îndaratnic”, iar în urma exasperării – absolut de înţeles de altfel – „poate fi (…) furios, certăreţ”.

Urmarea este cel mai probabil un incendiu cu iz de explozie, dintr-o frustrare evidentă a fiecăruia, care, fără de oarecare înţelepciune, se poate transforma uşor într-o calamitate, chiar cu posibile victime.

Soluţia optimă aşadar, într-o astfel de situaţie, este clară de ambele părţi: let go and move on. Cu alte cuvinte, taci, o laşi aşa, schimbi subiectul, eventual ieşi din încăpere, îi dai vreo 5 minute, în caz de nevoie jumătate de oră ca să citească nişte pagini dintr-o carte, şi treaba este aproape rezolvată.

Easy as pie. Cel mai bine însă ar fi probabil să te desprinzi de postul acesta şi să treci mai departe la posturile lui The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est 🙂

 

*** (Acest post este un pamflet şi trebuie tratat ca atare; orice asemănare cu persoane sau zodii reale este pur întâmplătoare) *** 

Să mă dau mare!

Posted: Noiembrie 9, 2011 in Dau în sincron
Etichete:

Ţin să mă mândresc în seara aceasta superbă, dragi prieteni, alături de voi, cu faptul că am descoperit împreună cu un copil deosebit, o poreclă pentru mine. Drept urmare, începând de azi mă veţi putea chema pe numele Pache.

Motivul mândriei mele vine în urma unor cercetări, ce mi-au revelat faptul că probabil unul dintre cei mai cunoscuţi purtători ai acestui nume, Emilian Pake-Protopopescu, cel care a dat şi numele acelui bulevard pe care se merge până la Blu’zz, a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale Bucureştiului.

Doctor în drept al universităţilor din Paris, Bruxelles şi Geneva, profesor de drept dar şi primar, în timpul conducerii căruia s-au pavat o mulţime de străzi, s-au introdus o grămadă de linii de tramvai şi poate cel mai important – s-a introdus iluminatul electric – toate acestea nu mă fac decât să mă umflu în pene cu ideea de a purta acest „middle-name” (în ciuda reticenţei de până acum).

Mulţumirile se îndreaptă către Mishu, cu asigurarea că raţia de vin nu doar că nu se va scădea, dar va fi suplimentată cu 15 minute suplimentare de somn pe dimineaţă şi un dus gunoiul în plus o dată pe săptămână.

Oare cu ce se dau mari The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?

În fond, fiecare cu a mă-sii

Posted: Octombrie 19, 2011 in Dau în sincron
Etichete:,

Eram cu o carte, tocmai o terminasem, despre nişte copii care se iubeau şi se despărţeau şi se înşelau şi iar se iubeau, iar cartea mergea tot aşa până spre final când cei doi foşti copii, actuali babeţi, trăiau separat, minţindu-se elegant cum că sunt fericiţi şi rememorându-şi tinereţile – probabil din lipsă de prezent.

Cartea aceasta mi-a provocat multe emoţii, însă una dintre ele este şi tema lepşei de săptămâna asta, şi anume frustrarea. M-a frustrat într-un mod foarte dubios, am fost frustrat de faptul că nu puteam să întorc câteva pagini şi să le spun „cretinule, nu asta e soluţia” sau „nenorocito, nu înţelegi că aşa fuţi meciul”. Sau că nu am putut atunci pe ultimele pagini să le spun celor doi „na, v-a trebuit vouă să fiţi isteţi, spălaţi-vă pe cap cu isteţimea acum”.

Ceea ce este o aberaţie, evident. Şi totuşi mi se întâmplă şi în alte situaţii, nu doar când citesc cărţi prin trenuri. Ca atunci când prietenul meu îstvan şi-a pierdut permisul din cauza alcoolemiei de 1.1, şi aş fi vrut să îi fi tras două peste ceafă în loc să îl dojenesc zâmbind în celelalte dăţi când s-a suit la fel la volan. Tare aş fi vrut să fi putut întoarce câteva zeci de pagini.

Dar faza de fapt aşa stă. Fiecare îşi ghidează viaţa în felurile lui, dubioase sau inspirate. Până una alta, cred că aş fi vrut ca şi alţii să fi dat câteva pagini în urmă în ceea ce mă priveşte pe mine, poate alegerile pe care le-am făcut nu ar fi fost dubioase într-un număr atât de mare. Cine ştie.

Probabil că mai simţim cu toţii genul acesta de frustrare, atunci când vedem un zid şi pe cineva care se îndreaptă decis cu moalele capului spre el, uneori chiar în ciuda avertizărilor din jur; dar dacă omul asta doreşte şi aşa crede că îşi îmbunătăţeşte existenţa cine suntem noi să ii spunem altfel. Şi în general de fapt, lucrurile stau aşa cum stau şi nu aşa cum dorim noi să stea.

Probabil ar trebui să învăţ să iau căile oamenilor, şi în general lucrurile, aşa cum sunt ele. Ce părere să fi avut şi The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?

Alegeri

Posted: Octombrie 12, 2011 in Dau în sincron
Etichete:,

(Disclaimer: Unii ar zice pentru că sunt o balanţă, eu zic pentru că în capul meu e câteodată o mare varză – de data aceasta tind să bat câmpii. Codru ar zice-o mai simplu „RO, lung, emo, introvertit, potenţial plictisitor. Ăsta un fel de „beware”.)

Era într-o seară, eram la un pahar de vorbă alături de un Pinot Gris de Jidvei – asta e ultima apariţie din ciclul vinurilor cu Grigorescu pe etichetă, minunată colecţie, anyway – şi am ajuns cu poveştile şi la unele alegeri pe care le-am făcut la viaţa mea, pentru că pileala, nu-i aşa, se instala tiptil, dar mai absolut decât vodca.

Şi adevărul e că am făcut câteva alegeri mai importante, cum sunt convins că am făcut toţi, se ştie. Una dintre aceste alegeri a fost, pe la 14 ani, să dau la cel mai neinteresant liceu dintre toate variantele pe care le luasem în considerare. Următorii patru ani am regretat în mod constant această alegere, nu mai intru în detalii inutile, cert e că nu mi-a plăcut neam. Am ales să dau acolo strict pentru că părinţii mei considerau ca e cea mai bună variantă, şi am ales să rămân acolo în continuare dintr-o oarecare comoditate şi dintr-o oarecare laşitate.

Această alegere cred că şi-a pus o amprentă dubioasă asupra mea. Pentru că majoritatea alegerilor importante care i-au urmat au avut o pronunţată notă anti-restul. Mai concret, oricând exista o posibilitate să fac o alegere în ciuda altora – mă mulam cu abilitate pe posibilitatea asta. Au urmat: păstrarea părului lung, alegerea stilului de viaţă muzicănţesc-golănesc, unele vicii nesănătoase, facultatea 1 şi renunţarea la ea, facultatea 2 şi renunţarea la ea, facultatea 3 pe care mi-a recomandat-o negativ toată familia şi finalizarea ei în mare scârbă în asincron cu colegii, dorinţa familiei şi potenţialul meu, mutarea la Bucureşti şi astea nu-s încă toate.

Desigur, ceea ce nu observam eu era că multe dintre acestea le-am făcut inclusiv în ciuda mea. De-a lungul timpului, cred că latura „în ciuda altora” s-a mai estompat, în principiu datorită obişnuirii acelor „altora” cu obiceiul meu dubios, dar din păcate am impresia că latura „in ciuda mea” a continuat să existe, ba chiar a evoluat pe nesimţite şi cu nesimţire. Adică treaba e simplă – am ales ţinând cont de tot felul de chestii în afară de ceea ce era cu adevărat important. Şi cum alegerile sunt şi ele o activitate pe care o facem cu creierul, şi cum creierul are şi el nevoie de exersare continuă, eu m-am cam lăsat pe tânjeală; ba chiar aş zice că am exersat, m-am obişnuit şi am perseverat într-o prostie.

De curând, viaţa m-a pleznit puţin peste ceafă, cum probabil ne plezneşte pe toţi din când în când, atunci când suntem prea şerifi probabil, şi mi-a dat de înţeles că dacă nişte lucruri funcţionează cu familia, pentru că nu-i aşa, nu prea ţi-i alegi pe ăştia, sau ce ştiu eu, cu profesorii sau alţi conaţionali, totuşi e o mare posibilitate să nu funcţioneze cu alte persoane, şi că te poţi trezi pierzând foarte rapid relaţii generatoare de satisfacţii incomensurabile, construite în timp, constante şi statornice.

Sigur, de data aceasta alegerea n-a mai fost în ciuda cuiva. Poate în ciuda ţării; de fapt nici măcar atât, cred că de fapt în ciuda sistemului; de fapt, nici măcar atât, cred că în ciuda populaţiei ţării; de fapt, să o spunem pe aia bună, nici măcar atât – cred că a fost în ciuda unei părţi din populaţia ţării. Problema era că am reuşit să uit includerea atât de multor alte aspecte în toată decizia. Pentru că am luat-o prost, pentru că am un oarecare obicei de a alege prost, după cu explicam şi mai sus.

Detaliile, după cum spuneam, nu le voi da, cert e că am trecut foarte aproape de a pierde lucruri absolut esenţiale şi atât de importante pentru mine. Norocul meu a stat în chibzuinţă, înţelepciune şi abilitate – evident, nu ale mele. Uitându-mă în urmă, mă gândesc acum că probabil nu sunt chiar Chuck Norris, şi că poate nu e deloc rău faptul că am început să îmi revizuiesc temeinic propriile răspunsuri la întrebări gen „ce”, „cum”, „când”, „cu cine”, „de ce” şi altele similar de existenţiale, referitoare în principiu la priorităţi etc.

Şi încă un lucru m-a învăţat ultimul an, şi anume că, pentru a nu se duce rapid dracului treburile, unele alegeri trebuie neapărat cântărite, întoarse, rotisate, lăsate să se coacă, apoi cântărite din nou şi mai ales luate ţinând cont de toţi cei care ar putea fi afectaţi de ele.

Bineînţeles, se poate şi să nu, şi e alegerea fiecăruia până la urmă. Ce şi cum or fi ales oare The Little GuyMadama de PicaIndecently ExposedDe pe BicicletaCodru Vrabie sau Berlinul de Est ?